La braț cu gâscanul de Düsseldorf – delicat, îmbrăcat cu un sacou gri de penaj, papion alb, mers agale, mă invită să descopăr orașul metropolitan, Düsseldorf, capitala landului Renania de Nord Westfalia, întemeiat în secolul al VII-lea – e un gâscan țanțoș, fugit de acasă, ce se-ncumetă să-și tocească labele la drum cu mine.
Eleganța, luxul, calitatea, opulența, sunt doar câteva din cuvintele ce-mi vin acum în minte pentru a descrie magazinele, oamenii, designul, galeriile de artă de pe Königsallee dintr-o zi oarecare. Amabilitatea are atâta rang precum sunt și prețurile, adica foarte ridicate, fie că mă refer la pantofii șic ori la butonii vreunei cămăși făcută din țesătură fină. Noaptea, frumusețea din magazine se mută până la orele dimineții, pe crengile copacilor ce-și reflectă aura în lacul dimprejurul aleii, sunt gemenii perfecți, apa s-a transformat într-o gheață pe care-ți poți aluneca buchetul de sentimente.
Flori gingașe cu un colorit vesel, arbori înțelepți, papagali cântăreți ce intonează pentru rațele alintate, se plimbă prin iazuri, se îmbină armonios cu trecutul exprimat prin sculpturi, respiră prin iarba verde și deasă, precum ”Femeia așezată” de Johannes Knubels sau ”Păstorița” lui Robert Ittermann, e parcul Nordpark, o întindere de aproximativ 36 de hectare, inaugurat în anul 1937, un loc perfect pentru a da plămânilor împrospătare și trupului libertatea de mișcare.
La vie en rose, cam așa trăiește îmbrăcat Conacul Benrath, de departe îl zăresc pe maiestuosul castel prin farmecul lui, construit în stil baroc, îl las pe gâscan să-și facă de cap prin marea curte, ce mai cuprinde pe lângă statuete și un muzeu, lacul din fața lui, unde-și dau întâlnire lebedele senzuale îndrăgostite, iar eu mă apropii pășind pe aleea pietruită, să admir fosta reședință a electorului de Bavaria, Carl Theodor, datată pentru prima data în anul 1922 într-un document atestat de Everhard de Benrode, în Kὄln.
Cum ar fi ca din biroul de la locul de muncă să arunci o privire pe fereastră și să vezi Rinul, ambarcațiuni moderne, iahturi de lux, blocuri ce par că dansează prin arhitectura extraordinară? Asta este realitatea pură în cartierul Medien Hafen, o adevărată epopee urbanistică.
Pe strada Neuer Zollhof, albul ca de var, maroul ca de scorbură de copac și argintiul ca de glob strălucitor, sunt culorile celor trei clădiri, proiectate de arhitectul Frank O. Gehry, cu forme ce-ți atrag atenția negreșit, prin corpul lor ce parcă se balansează ritmat pe un cântec latino, pentru cei ce vin și stau la terasele din față, luând prânzul ori socializând la un pahar cu vin.
De jos, arunc o privire până-n vârful Turnului Rheinturm, ce cântărește 22.500 de tone, cea mai înaltă clădire din Düsseldorf, de aproximativ 240 de metri, cu liftul în numai câteva secunde, am ajuns la 160 de metri, de unde, tot ce vizitasem, zăresc acum în miniatură, ca într-un puzzle. De jur-împrejur sunt numai geamuri, cu cât mă apropii mai mult de ele, cu atât simt un fior, e o senzație de ca și cum aș cădea direct în Rin.
Panorama orașului este impresionantă, m-am dus cu gândul imediat la Parisul traversat de Sena, văzut din Tour Eiffel. Comand un cheesecake și un cappuccino și nu mă mai satur, nu de ele, ci de priveliștea splendidă ce-mi stă în fața ochilor, ca o carte deschisă căreia-i citesc acum rândurile. E un tablou în care sunt pictată și eu, atingând podul, vapoarele, apa, dar doar așa, făcând o magie energetică, cu gândul și privirea.
Sunetul de clopot mă cheamă către ea, din turla îndoită parcă de furia vântului, răsună, cu accente ascuțite, ecoul muzical, în toată îmbrăcămintea gotică și barocă a Bazilicii St. Lambertus, această mândră doamnă catolică, construită în secolul al XIV-lea, ce stă așezată la briza Rinului, în Altstadt. Printre cele trei culoare ale bisericii stau minuțios sculptate pe pereți statuete, figurine, ce dau aerul de mișcare în staticul liniștii.
La unul dintre balcoanele interioare, un înger stă la picioarele unui scriitor sau să spun mai degrabă că scriitorul stă cu picioarele pe un cap de înger, talentul lui din pana cu care scrie ia aripi acum, aripile angelicului ocrotitor, ce zboră, departe, pe culmile succesului, unde nici cu gândul nu gândește.
Rămânând pe undele sunetelor, de data aceasta de jazz ori pian, mă îndrept către Tonhalle Düsseldorf, o clădire circulară neoclasică, sală de concerte ce păstreză la exterior cromatica maronie din zona Altstadt, care găzduiește, sub somptuasa cupolă, ca-ntr-un cuib cultural, aproximativ 450 de concerte pe an cu peste 300.000 de spectatori, o adevărată emblemă a cunoașterii dinastiei muzicale.
Am îndrăgit de îndată aceste scări din fața fostului Palat Düsseldorf, din care azi, a mai rămas doar Turnul ce adăpostește Muzeul Maritim, restul fiind distrus de incendii sau ura neprielnică a omenirii de-a lungul timpului. Iau un loc pe una dintre trepte, admir șalupele și ambarcațiunile ce fac valuri pe Rin, observ zâmbetele zvelților platani ce trag cu urechea la cei dimprejur. Zumzetul vorbelor oamenilor, așezați la sutele de terase de aici, se aude peste tot, vestita Altbier curge în pahare, timpul se scurge și el cu hohote de râs, distracția, muzica și dansul adună noi și noi amintiri…
Las frumosul gâscan să se îndepărteze pe apă, își lungește gâtul uitându-se în urmă după pletele mele ce flutură printre adierile de vânt, eu trag aer în piept, tipăresc momentul în sufletul meu, ca să-l aștern pe un covor de rânduri, când va sosi momentul…
