Deși au trecut aproape 20 de ani de când s-a retras din peisajul monden al Bucureștiului, directorul magazinului Muzica, Mihai Gheorghe, își continuă în prezent activitatea alături de soția sa, Elena Oseacă, care deține unul dintre cele mai de fițe saloane de înfrumusețare din București, Helen Studio, din strada Hristo Botev. L-am convins cu greu să acorde un interviu pentru raportmonden.ro, mai ales că în lunga sa perioadă de tăcere, a refuzat constant să mai stea de vorbă cu presa, să mai participe la evenimentele mondene sau să răspundă invitațiilor unor televiziuni, dornice să-și reamintească de cancanurile showbizului din trecutul nu prea îndepărtat.
Rep.: – Bună dimineața Mihai Gheorghe… ce mai faci?
G.M.: – Bine, trăiesc din amintiri…
Rep.: – Nu cred, pentru că în minunatul salon, unde tu și Elena vă întâlniți cu atâtea personalități și VIP-uri este o atmosferă asemănătoare mult cu cea de la magazinul Muzica, unde în anii ’90 era un fel de pelerinaj, un fel de Mecca al artiștilor din showbizul românesc.
G.M.: – Dacă zici tu… poate că așa este, dar vorba lui Moromete “Pe ce te bazezi?” când spui asta…
Rep.: – Pe articolele din presa vremii, pe amintirile emisiunilor de televiziune din adolescența mea și chiar pe legendele care mai circulă și astăzi.
G.M.: – Au fost vremuri frumoase, mai bine spus, romantice… eu l-aș numi acum romantismul timpuriu al muzicii ușoare romanești.
Rep.: – Povestește-ne ceva mai special despre oamenii și întâmplările de atunci… din secolul trecut, cum îți place ție să-i spui.
G.M.: – Ar trebui să facem un serial, și asta ne-ar lua mult timp și spațiu.
Rep.: – Totuși, de ce nu scrii o carte?
G.M.: – Scriu… dar crezi că mai interesează pe cineva?
Rep.: – Depinde… ce povestești în ea, despre cine și ce anume…
G.M.: – Aha! Ar fi bine o carte cu cancanuri și picanterii?
Rep.: – Nu neapărat. Cred că și latura romantică a acelor întâmplări ar fi destul de interesantă.
G.M.: – Magazinul Muzica a fost un templu, o “catedrală a neamului” pentru muzica românească de toate genurile. Toate drumurile frumuseții și romantismului muzicii românești duceau la… Muzica.
Rep.: – Te rog să îți amintești de artiștii care au trecut pe la… și și-au legat cariera de magazinul Muzica.
G.M.: – Mi-ar fi mai ușor să-ți enumăr cine n-a trecut pe la magazinul Muzica, pentru că nu îmi amintesc ca cineva să nu fi călcat măcar odată, pragul acestui frumos loc de întâlnire al tuturor artiștilor.
Rep.: – Era un loc vestit pentru lansarea tuturor albumelor și pentru conferințele de presă de după, zgomotoase și stropite adeseori, nu numai cu un pahar de vorbă, ci și cu unul de vin.
G.M.: – Într-adevăr, în acele conferințe de presă se trasau noile destine ale muzicii ușoare românești. În anii ’90, imediat după revoluție, muzica ușoară românească s-a cufundat într-un con de umbră și se sufoca lent sub presiunea muzicii străine, difuzată nonstop de către primele posturi de radio private, apărute în peisajul muzical românesc. De fapt, se petrecea un fenomen normal… românii avuseseră “interzis” peste 40 de ani la tot ce se întâmpla în afară, în domeniul muzicii!
Rep.: – Ce era de făcut? Cine s-a ridicat atunci în apărarea muzicii ușoare românești?
G.M.: – Primul care a tras un semnal de alarmă a fost Mihai Tatulici, a organizat o emisiune în direct, transmisă din interiorul magazinului Muzica, în care a invitat reprezentanți ai soliștilor de succes, compozitori consacrați sau din generația mai tânără, ziariști și oameni de radio. Dezbaterile au fost aprinse au avut ca subiect “Muzica ușoară românească, încotro?” . Audiența a fost foarte mare.
Rep.: – De fapt, cine erau cei mai importanți susținători ai muzicii ușoare românești?
G.M.: – Au fost foarte mulți. Unul dintre ei a fost regretatul Florian Pitiș, care de cele mai multe ori conducea aceste conferințe de presă, fiind susținut cu o adevărată mânie profesională de dna. Angela Similea, Mirabela Dauer, Mădălina Manole, Laura Stoica, Carmen Trandafir, Alex Andrieș, Vali Sterian, Alifantis, Mircea Vintilă, Horia Moculescu, Gabriel Cotabiță, Marian Ionescu și toată floarea cea vestita a muzicii ușoare – folk, pop și rock românești.
Rep.: – Presa cum se comporta?
G.M.: – Foarte tare! Existau acreditari pentru presa centrală, pentru televiziuni și reprezentanții posturilor de radio, iar intrarea în sala de audiții, unde se țineau aceste întâlniri, era strajnic păzită, deoarece locurile erau limitate din cauza spațiului destul de restrâns, pentru un asemenea eveniment.
Rep.: – Presa era cooperantă cu artiștii sau…?
G.M.: – Nu era cooperantă, era la fel de virulentă și dornică de cancanuri, ca și în zilele de astăzi. Problema principală a acelor vremuri, cu care se manipulau și încingeau spiritele era cea a plagiatului, cum că nu știu câte măsuri din melodia lui cutare ar semăna cu nu știu câte măsuri din melodia altcuiva din afară. Arbitru era întotdeauna Horia Moculescu, care mi se părea echidistant și corect.
Rep.: – Apropo de Horia Moculescu, era și atunci în conflict cu soția sa Mariana?
G.M.: – Nu. Nici pe departe. Erau în perioada lor romantică. Se spune, că odată când Mariana era bosumflată, Horia s-a dus la ea acasă la părinți, cu un buchet imens de trandafiri de bacara roșii și a împăcat-o! De ziua lui sau a ei, casa lor era plină de musafiri deosebiți, de personalități, de oameni de cultură și ca de obicei, atmosfera de bună-dispoziție era întreținută de mama Zina Dumitrescu, nașa lor. Când a venit pe lume Nidia, fetița lor, erau într-adevăr o familie minunată și fericită. Mergeam des în casa lor și chiar îi pizmuiam. Cu timpul căsnicia lor s-a transformat într-o poveste cu final neașteptat…
Rep.: – O întâmplare mai șocantă de la Magazinul Muzica?
G.M.: – Păi… Marian Ionescu și Direcția 5 au debutat cu primul lor album, la “Vulturul de mare, cu peștele în gheare” prin anii ’92, blocând circulația pe toată calea Victoriei, din zona magazinului, până dincolo de biserica Crețulescu, spre Sala Palatului. Am avut emoții mari, un adevărat cutremur… a intervenit și poliția…
Rep.: – Și cum s-a terminat?
G.M.: – Până la urmă cu bine! Din câte îmi amintesc, ne-a ajutat pe atunci fostul ministru de interne Ioan Tărăcilă, mare iubitor de muzică și prieten al magazinului, pe care îl vizita foarte des, alături de alți oameni politici ai vremii… de la președinți de stat, primari, senatori, deputați sau oameni de cultură.
Rep.: – Au mai fost și alte asemenea întâmplări?
G.M.: – Da, cred că da… atunci când au cântat live (aveam o scenă special amenajata cu sonorizare și lumini) formația Iris cu Cristi Minculescu, Vali Sterian cu” Compania de sunet”, Holograf cu Dan Bitman sau regretatul și marele Teo Peter cu formația Compact.
Rep.: – Ce soliști au beneficiat de ospitalitatea ta în mod deosebit la magazinul Muzica? De pildă, Stefan Bănică cânta pe vremea aceea?
G.M.: – Stefan Bănică era prin anii ’90 încă un adolescent, un tânăr plin de candoare la începutul carierei sale muzicale. Avea un mare succes încă de pe atunci. Venea din când în când pe la Muzica, stăteam de vorbă cu el și îl admiram pentru voință și ambiția sa de a face o carieră rapidă și de succes în muzică. M-a rugat să-i procur niște role de bandă magnetică, profesionala – B.A.S.F.,din acelea mari, pentru primele sale înregistrări. Importurile de atunci de materiale muzicale, erau încă modeste și asemenea lucruri de calitate, erau destul de rare. I-am urmărit apoi cu multă admirație evoluția profesională până în zilele noastre. Ce pot spune eu despre el în acea perioadă, este faptul că era un răsfățat al fetelor, al admiratoarelor și cred că așa a și rămas. Iubirea și muzica au fost pentru el reperele primordiale, între care a pendulat și va pendula mereu, mistuindu-se astfel în lirismul melodiilor sale de dragoste.
Rep.: – Despre Catalina Toma va mai amintiți?
G.M.: – Cum să nu… adevărata regină R & B! Făcea naveta între Buzău și magazinul Muzica destul de des. Câțiva compozitori au recomandat-o pentru vocea ei ieșită din comun. Ca să o scutesc de oboseala navetei, i-am recomandat să-și închirieze o garsonieră în Berceni, unde s-a și stabilit o perioadă de cateva luni. Bineînteles ca am avut grijă să nu-i lipsească nimic pentru a se putea ocupa exclusiv de muzică. Compozitorul George Natsis, la rugămintea și sub sponsorizarea mea, începuse să îi scrie un album special pentru vocea ei. N-a apucat să înregistreze decât o singură melodie, întâlnirea cu formațiile de mare succes de atunci, B.U.G. Mafia și La Familia i-au barat drumul spre muzica ușoară clasică, pe care începuse să meargă. Succesul rapid și banii din concertele cu cele două formații i-au schimbat drumul clasic al muzicii ușoare pe care începuse să meargă… și cred că ar fi ajuns departe. A pozat apoi în Playboy, fapt care m-a dezamăgit, cu toate că a încercat printr-un autograf plin de deferența și respect pe care mi l-a scris pe una din reviste, să-mi împrăștie indispoziția. Dar banii câștigați suficient de ușor, i-au risipit îndoielile și frustrările acumulate într-o adolescentă modestă și austeră. Pașii au călăuzit-o apoi pe un drum pe care, cred eu, că s-a rătăcit într-o confuzie profesională din care n-a mai ieșit, dar nu înseamnă că nu mai are timp încă să iasă. I-am îndeplinit ultima ei dorința cu mult drag, comandându-i niște salopete din piele de culori diferite, pentru concerte, și-a schimbat look-ul tunzându-se foarte scurt, și-a făcut câteva operații estetice și una stomatologică foarte importantă și costisitoare și dusă a fost… la o altă casă de producție…
Rep.: – Interesantă poveste… o să scrieți despre ea în carte?
G.M.: – Nu știu… poate că da… poate că nu, ceea ce pot afirma cu sinceră satisfacție este faptul că vocea Cătălinei Toma, este încă o voce unică, mult peste ceea ce vedem noi astăzi în showbizul românesc.
Rep.: – Au mai fost și alte asemenea voci?
G.M.: – Da… foarte multe! Din păcate unele s-au pierdut. Însă o voce care ne încântă astăzi sufletele și este foarte apreciată este și cea a Ozanei Barabancea. La începutul anilor ’90, era o adolescentă subțirică, cu o talie de viespe și un bust generos, care avea o voce deosebită ce-ți capta interesul imediat. În sala de audiții, organizasem un fel de școală a vedetelor, unde aspirantele la o carieră muzicală erau testate de doi mari compozitori din generații diferite: Edmond Deda și Viorel Gavrilă. Ei ascultau fetele și făceau o primă selecție. Săptămânal venea ca supervizor regretatul profesorul universitar de la conservator, Iulian Băiașu. Toți și-au dat ok-ul, afirmând că Ozana are o voce extraordinară care se pretează mai mult pentru jazz și opera. Ozana a înclinat și a optat spre muzica de jazz. O mare prietenă a magazinului Muzica, a fost regretata și uriașa profesoara și solista Anca Parghel. Am rugat-o insistent să se ocupe de Ozana și deși a acceptat destul de greu să o pregătească, în final a făcut-o! Paralel Ozana lua și lecții de canto cu Iulian Băiașu, în cadrul micii mele academii muzicale, care funcționa periodic în sala de audiții. Asta i-a folosit mai târziu pentru intrarea în conservator, pe care l-a absolvit, iar pregătirea lungă cu Anca Parghel, a lansat-o în concertele de muzică de jazz, de la cele mai fițoase restaurante și grădini de vară din București. A cântat apoi câțiva ani buni la Londra. A fost remarcată și a cântat cu mari instrumentiști și soliști ai genului. Astăzi Ozana este solista Operei Romane și un excelent și de succes om de televiziune, cu numeroși fani. Bineînțeles că fanul numărul unu al ei, sunt eu!
Rep.: – Văd că mai toți soliștii de legendă ai muzicii ușoare românești au fost oaspeții lansărilor de la magazinul Muzica…
G.M.: – Cu siguranță că da! De n-ar fi să amintesc decât de generația de aur a anilor ’90, mai vechile și mai noi venitele: Angela Similea, Marina Florea, Mirabela Dauer, Aura Urziceanu, Stela Enache, Corina Chiriac, Margareta Paslaru, Dida Drăgan, Marina Voica, Silvia Dumitrescu, Monica Anghel, Loredana Groza, Elena Cârstea, Laura Stoica, Sanda Ladoși, Mădălina Manole, Mălina Olinescu, Carmen Trandafir, Anca Țurcașiu, Ileana Șipoteanu, Oana Sârbu, Daniela Gyorfi, Luminița Anghel, Silvia Chifiriuc, Daniela Răduică și atâtea altele care nu-mi vin acum în minte, dar pe care sigur le voi pomeni în cartea pe care o scriu. Toată această generație de aur, toate aceste minunate soliste au avut neșansa să se nască poate… un deceniu mai devreme. Altfel, peisajul muzicii ușoare romanești din zilele noastre ar fi arătat mult deosebit față de ceea ce este. Multe din așa-zisele vedete actuale n-ar fi putut face nici măcar background la vre-una dintre vocile mai sus amintite. Pur și simplu de multe nici nu am fi auzit…
Rep.: – Ce îmi poți spune despre soliștii acelor vremuri?
G.M.: – Băieții din anii aceia erau și tineri și frumoși și cu voci minunate: Aurelian Temisan, Gabriel Cotabiță, Adrian Daminescu, Adrian Enache, Daniel Iordachioaie, Cătălin Crișan, Mihai Constantinescu, Adrian Romcescu, Gabriel Dorobanțu, Cornel Constantiniu, Gil Dobrică și mulți, mulți alții. Am amintiri frumoase cu fiecare dintre ei, mai ales din perioada în care își lansau albumele lor cu hit-uri celebre, care vor dăinui peste timpuri. N-o să uit frumoasă lansare a albumului lui Gabriel Cotabiță, “Domnișoară nu pleca…” organizat de o altă firmă de a mea Mony-Med împreună cu Horia Moculescu și Viorel Gavrilă la teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Gabi a făcut un succes nebun cântând în spectacolul teatrului, celebrul hit al albumului “Domnișoară nu pleca”. Ca o curiozitate, vreau să vă spun că fanul numărul unu a lui Gabriel Cotabiță, în acele vremuri, nu era nimeni altul decât actualul om de televiziune și anume Roxana Iliescu.
Rep.: – O știți și pe Roxana Iliescu?
G.M.: – Da! Roxana Iliescu s-a format și ea în anturajul oamenilor de muzică de la magazinul Muzica, oameni care trăiau în deplină armonie cu tot ce era mai bun pe vremea aceea în lumea showbizului timpuriu. Și ea a evoluat excelent, făcând o carieră minunată în televiziune și experiența cumulată atunci, o face să fie azi, o voce ascultată și competentă, atunci când vorbește, scrie sau face reportaje despre vedetele din România.
Rep.: – De ce alte întâlniri emoționante îți mai amintești?
G.M.: – De întâlnirea de suflet cu Margareta Pâslaru, la lansarea albumului “Un pod peste ocean” la prima ei revenire în țară, după revoluție. Deasemenea întâlnirea cu regele naiului din întreg universul acesta, maestrul nostru drag, Gheorghe Zamfir… apoi dialogul avut cu showman-ul olandez Ivo Franklin în fața unui public foarte numeros din cadrul magazinului, sau revederea cu umoristul Mircea Crișan, poposit direct la magazinul Muzica după 40 de ani de absență de pe scenele teatrelor de revistă românești.
Rep.: – Cum a fost prima întâlnire cu formația Phoenix?
G.M.: – Emoționantă… doi întreprinzători foarte curajoși pentru vremurile acelea, Dan Chisu și Mihaela Rădulescu le-au editat primul lor album după revenirea în țară, pe vinil, “Symphoenix”. Le-am întins o mână de ajutor, făcându-i să iasă mai ușor din impasul financiar în care intraseră cu distribuția albumului. Au mai fost și alte colaborări frumoase cu acești mici întreprinzători de atunci, care dădeau și niște petreceri pline de fast și elegantă, la care mergeam cu mare plăcere. Evoluția lor profesională frumoasă și rapidă, i-au transformat nu peste multă vreme în veritabile persoane publice de succes.
Rep.: – De folkiști vă mai amintiți?
G.M.: – Da, îmi amintesc, deoarece am fost și sunt un iubitor al genului. Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Vasile Șeicaru, Andi Andrieș cu fanul lui numărul unu, nelipsit de la lansările albumelor sale, reputatul ziarist de astăzi Marius Tucă, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Ducu Bertzi, Stefan Hrușcă și încă mulți alții făceau ca după momentele de lansare, conferințele de presă să se transforme în “minicenacluri Flacăra” până în zorii zilei cu minunatele lor cântece, bineînțeles la o cană cu vin sau un pahar cu vodcă. Minunate vremuri… uite cum îmi picură în suflet o nostalgie ciudată… de multe ori își făcea apariția și Florin Călinescu, părintele talk show-ului românesc, pe atunci un om de televiziune în plina glorie.
Rep.: – V-am văzut de curând la târgul de carte Gaudeamus, unde ați publicat și lansat o frumoasă carte de aventuri pentru copii și nu numai: “Magicianul și cei patru magnifici”! Cartea s-a bucurat, după cum am văzut de un real succes și este cred că al patrulea volum publicat în ultimii doi-trei ani. Chiar vei scrie o carte despre amintirile tale de la magazinul Muzica?
G.M.: – Cred că da… idea mi-ai dat-o tu acum și pe măsură ce discuția noastră s-a prelungit, am făcut o introspecție nostalgică în acele vremuri, dându-mi seama că nu ți-am povestit decât o mică parte din întâmplările frumoase și romantice ale muzicii de toate genurile, care a început să se redescopere după anii ’90 și să se redefinească în tipare noi, mai originale și de mare succes. Mă voi apleca cu grijă asupra acelor amintiri și voi încerca să le redau celor care iubesc cu adevărat muzica și nu zgomotul, cum sună un cunoscut slogan al unui post de radio contemporan.
Rep.: – Și acum o întrebare puțin incomodă… cum ai plecat sau de ce ai plecat de la magazinul Muzica?
G.M.: – Să fie clar… prin demisie!!! Interesele și lăcomia unor oameni m-au detrerminat să fac gestul acesta. Mai mult nu comentez… am citit si eu niște articole interesante anul trecut publicate de Florin Chilian in presă si am rămas mut. Dar una peste alta, pot spune ca… “Așa trece Grigore muntele!”
