Pe drumuri de munte într-o toamnă aurie, într-un mijloc de octombrie, paşii mi-au fost purtaţi spre mănăstirea Agapia, aflată în imediata apropiere a oraşului Piatra-Neamţ.
Am trecut cu mare grijă prin Pădurea de Argint a lui Eminescu, ca nu cumva să deranjez frunzele întinse la soare pe asfaltul încins de soarele blând de toamnă şi să nu le stric siesta. Odată ajunsa în parcarea mănăstirii, paşii mi-au fost îndrumaţi de o mână nevăzută spre un indicator: schitul Agapia Veche 1,6 km. Am pătruns în pădurea deasa pe o cărare de munte abruptă, mergând ghidaţă doar de razele ce pătrundeau printre crengile brazilor seculari. După jumătate de oră de mers, timp în care mi-am ascultat propriile bătăi ale inimii şi şoaptele spiritelor pădurii, mi s-a aşternut la picioare un mic Rai. Pentru cine nu crede în Rai, doar existenţa palpabilă a acestui loc îl va determina să-şi revizuiască filozofia. După incursiunea în lumea magică a schitului paşii te ghidează spre porţile mănăstirii Agapia. Paradisul florilor ce curg din glastrele pridvoarelor moldoveneşti şi sfinţii lui Grigorescu ce te privesc cu înţelegere şi blândeţe de pe pereţii interiori ai lăcaşului, te transportă într-o lume pe care nu o bănuiai şi care îţi umple fiecare celulă, asimilându-te.
La caţiva kilometrii, într-o oază de lumină curată am descoperit mănăstirea Văratec, la fel de magică şi impresionantă. De aici poţi să pleci cu un dar, cu o părticică din straiele duhovnicului Iosif, care se odihneşte într-o raclă în interiorul mănăstirii, primindu-şi oaspeţii cu miros de mir şi muzică duhovnicească.
Colinzi fără să-ţi dai seama, cu o foame avidă de cunoaştere. Afli că ai călcat pe urmele marilor artişti şi oameni de cultură ai acestui neam, semn că aceste locuri au fost speciale dintotdeauna. Mănăstirea Sihăstria şi multe altele aflate în acelaşi perimetru îţi astâmpără foamea de cunoaştere care te cuprinde fără să îţi dai seama.
Dar cum orice călător îşi găseşte odihna la un moment dat într-un loc de popas, am ieşit din acest tărâm de poveste şi am tras la Hanul Ancuţei. Cuvintele sunt de prisos când ospitalitatea gazdelor şi bunătăţile din farfurie îţi anihilează orice formă de exprimare şi te crezi un răzeş obosit poposit peste noapte la han. Doar încercarea acestei experienţe va fi o maşină a timpului pentru tine…
Am ieşit din ţinutul sfinţilor Neamţului cu o promisiune: că voi reveni.
